•  

    VREAU

    Vreau. Un singur cuvânt care poate face o viaţă. Pune-l oriunde şi poate ridica o lume.

    Vreau să cresc, să visez, să aleg.

    Dacă spui acum aceste trei lucruri simple, cine aude vocea ta?

    Ai vrut libertate şi ţi-au dat linişte. Liniştea lor. Ai vrut schimbare şi ţi-au dat oamenii. Oamenii lor. Ai vrut să trăieşti bine şi ţi-au spus bine. Binele lor.

    Au trecut 25 de ani, iar viaţa ta a ajuns viitorul lor.

    După 25 de ani, îţi vor cere din nou să speri.

    Azi, poţi să ieşi din rând. Să le faci o surpriză. Să nu mai aştepţi. Să nu te mai plângi. Să le spui în faţă: vreau să-mi iau viaţa înapoi.

    E simplu: azi, eu vreau să fiu preşedinte. Azi, eu ştiu ce vreau. Şi nu sunt singur. Azi, în România mea, te vreau şi pe tine preşedinte. Eu, tu, noi avem azi puterea. Alege! Fă-ţi ziua de mâine mai fericită decât ziua de azi.

    Vreau. Un singur cuvânt care poate face o viaţă. Pune-l oriunde şi poate ridica o lume. Vreau.

Cu Gândul la România

GÂNDUL MEU. În căutarea unei ţări pierdute

5 nov 2014 237 afisari
GÂNDUL MEU. În căutarea unei ţări pierdute

Încerc să îmi imaginez ce făceau greii Partidului Comunist şi ofiţerii Securităţii în ultimele zile ale anului 1989.

Scăpaţi de Ceauşescu şi de apropiaţii acestuia, o parte dintre ei probabil că sărbătoreau. Ţara se afla de acum în mâinile lor. Cealaltă parte, cei mai ageri la minte, îmi închipui că nu au mai pierdut vremea cu şampanie sau şpriţuri, ci au trecut fără întârziere la punerea în practică a definiţiei lui Lasswell pentru politică:  Cine obţine, ce, când şi cum.

La momentul primelor alegeri, în mai 1990, lucrurile erau deja aranjate. Tovarăşii, metamorfozaţi odată cu venirea primăverii în domni, nu mai aveau cum să piardă puterea.  Nu doar atunci, pentru următorii cel puţin 25 de ani. Iar primii români care au realizat acest lucru, au ajuns şi ei tot la definiţia menţionată mai sus, doar că într-un mod mult mai nefericit: Au obţinut bastoane peste cap de la mineri, o lună mai târziu.

Deloc surprinzător, în foarte scurt timp,  democraţia şi capitalismul s-au dovedit a fi foarte prielnice pentru aceşti indivizi cât se poate de adaptabili. În plan politic, în ciuda opoziţiei vremelnice a celor câţiva foşti deţinuţi şi idealişti, s-au răspândit cât au putut de uniform pe tot eşichierul. În felul acesta, aveau să îşi asigure prezenţa la putere indiferent de felul în care românii urmau să voteze. Cu aceeaşi îndemânare, au trasat linii pe harta ţării, împărţind-o cu grijă, pentru a nu le scăpa niciun colţişor. În plan economic, au profitat din plin de marea privatizare, de legea retrocedărilor şi de toate celelalte demersuri similare, de fiecare dată acţionând cu o voracitate caracteristică unui roi de lăcuste. Pentru că în adâncul fiecăruia dintre ei licărea un crâmpei din Ceauşescu, au acaparat cât au putut din mass-media, asigurându-se astfel că va avea cine să le cânte şi lor ode. În plan internaţional, au început timid, indecişi în privinţa direcţiei în care ţara trebuia să se îndrepte. Dar cu Rusia şi Marea Neagră învolburate şi neprimitoare într-o parte şi Occidentul cu sclipiri de licurici în cealaltă, au realizat suficient de repede că România se afla pe un drum cu un singur sens. De aici au rezultat marile şi singurele lor reuşite în toţi aceşti ani, aderarea la Uniunea Europeană şi la NATO.

După 25 de ani petrecuţi sub cârmuirea acestor „somităţi” şi a discipolilor care au înflorit la umbra lor, starea acestei ţări nu poate fi decât una jalnică. Dacă îţi arunci privirea peste orice fel de indicatori economici sau sociali, România a stagnat în zona mediocrităţii pe plan mondial, iar în Europa, din care face parte mai mult formal, ocupă aproape fără excepţie ultimele locuri.

Dacă mergi la faţa locului, să spunem până în centrul oraşului în care locuieşti, aproape că nu există punct cardinal în care să priveşti şi să nu identifici o hoţie. Sănătatea şi educaţia sunt la pământ, infrastructura e în aer, industria a supravieţuit doar pe alocuri, agricultura a rămas la mila lui Dumnezeu, armata a fost „modernizată” cu echipamente vechi de 30-40 de ani. Iar când justiţia a început în sfârşit, cât de cât, să-şi facă treaba, uimirea de pe chipurile tuturor a evidenţiat cât de mult a deviat societatea românească de la normalitate.

Când lucrurile arată în felul acesta, te-ai aştepta ca măcar o parte a românilor, cel puţin cei educaţi, să ardă de revoltă. Mai mult, te-ai aştepta să acţioneze democratic pentru a-i înlătura, o dată pentru totdeauna, pe aceşti indivizi de la putere. Însă, după cum se poate lesne observa, lucrurile nu se întâmplă deloc aşa. Vina împreună cu responsabilitatea sunt pasate de la unii la alţii şi se pare că a devenit o modă ca ele să fie aruncate în spinarea amărâţilor cel mai uşor de manipulat şi de cumpărat. Realitatea este însă aceea că, în timp ce aceşti oameni nu au înţeles şi probabil nu vor înţelege niciodată mare lucru din societatea în care trăiesc, elitele conştiente politic fie au luat parte la ruinarea acestei ţări, fie au privit fără să facă nimic, fie au făcut mult prea puţin. Mă întreb câţi dintre cei scârbiţi de România săracă şi incultă au rupt din timpul lor preţios pentru a vedea cum trăiesc aceşti oameni, pentru a sta de vorbă cu ei şi a le explica ce se întâmplă cu adevărat în ţara lor?

România suferă la capitolul cultura politică poate mai mult decât la oricare altul. Cu toate acestea, cred că am ajuns în acel punct în care cei mai mulţi dintre români pot înţelege câteva lucruri:

-    Democraţia presupune, în primul rând, participare. Doar prin acţiunea cetăţenilor, prin implicarea lor, lucrurile se poate îmbunătăţi. Acesta este şi gândul din spatele tuturor articolelor oneste care îndeamnă oamenii să meargă la vot.

-    Rolul politic al cetăţeanului în societate nu începe şi nu se termină odată cu exercitarea dreptului de vot. Abia aici începe. Interpelarea aleşilor locali şi a parlamentarilor în legătură cu activitatea acestora, petiţionarea, demonstraţiile paşnice, toate acestea nu sunt doar fireşti într-o democraţie, sunt cât se poate de necesare.

-    Nu este obligatoriu ca un politician să ocupe o funcţie publică pentru 4 sau 5 ani. Nu există scuze pentru mai rău, pentru nu am putut, nu m-au lăsat, nu a fost să fie. Politicianul care nu îşi face datoria poate fi şi trebuie să fie concediat de către cetăţenii care l-au ales. Guvernul care nu este capabil să îmbunătăţească viaţa oamenilor poate fi şi trebuie să fie înlăturat de la putere.

-    Nu politicienii corupţi şi aroganţi decid ce drepturi au cetăţenii, când şi în ce condiţii pot aceştia, de exemplu, vota sau protesta. Când un politician îndrăzneşte să atenteze la drepturile cetăţeanului, acesta trebuie numaidecât înlăturat din viaţa politică.

-    Oamenii sunt puternici atunci când urmăresc uniţi şi în număr mare aceleaşi obiective.  Un preşedinte, un guvern sau nişte parlamentari îşi pot permite să ignore voinţa a o sută de cetăţeni, a o mie de cetăţeni, dar când o sută de mii de oameni cer cu voce tare în stradă acelaşi lucru,  oricare dintre aceştia sau toţi la un loc, fie se vor conforma, fie vor părăsi funcţiile pe care le ocupă.

Puteţi să votaţi în turul doi sau nu, să-mi daţi dreptate sau nu pentru cele scrise mai sus, dar dacă nu ne implicăm cu toţii pentru a trăi într-o Românie mai bună, vă asigur că ea va arăta la fel şi peste cinci ani, indiferent cine va fi ales preşedinte. Ba nu, nu indiferent cine va fi ales preşedinte, fiindcă se poate şi mai rău, mult mai rău.

Zilele trecute urmăream un documentar despre cele petrecute în 1989 şi 1990 şi mă gândeam cât de ironice sunt, 25 de ani mai târziu, gaura din drapel şi versurile imnului naţional. Gaura a devenit, de la an la an, din ce în ce mai mare, iar românii nici acum nu s-au trezit.

Ştefan Cociodar este politolog, doctorand în ştiinţe politicie în cadrul FSPAC. Îl puteţi găsi şi pe stefancociodar.wordpress.com

Comentarii