•  

    VREAU

    Vreau. Un singur cuvânt care poate face o viaţă. Pune-l oriunde şi poate ridica o lume.

    Vreau să cresc, să visez, să aleg.

    Dacă spui acum aceste trei lucruri simple, cine aude vocea ta?

    Ai vrut libertate şi ţi-au dat linişte. Liniştea lor. Ai vrut schimbare şi ţi-au dat oamenii. Oamenii lor. Ai vrut să trăieşti bine şi ţi-au spus bine. Binele lor.

    Au trecut 25 de ani, iar viaţa ta a ajuns viitorul lor.

    După 25 de ani, îţi vor cere din nou să speri.

    Azi, poţi să ieşi din rând. Să le faci o surpriză. Să nu mai aştepţi. Să nu te mai plângi. Să le spui în faţă: vreau să-mi iau viaţa înapoi.

    E simplu: azi, eu vreau să fiu preşedinte. Azi, eu ştiu ce vreau. Şi nu sunt singur. Azi, în România mea, te vreau şi pe tine preşedinte. Eu, tu, noi avem azi puterea. Alege! Fă-ţi ziua de mâine mai fericită decât ziua de azi.

    Vreau. Un singur cuvânt care poate face o viaţă. Pune-l oriunde şi poate ridica o lume. Vreau.

Cu Gândul la România

Un INSIDER descrie REŢEAUA subterană a strângerii de semnături. „Am găsit o bază de date cu toate persoanele din Bucureşti. Era pe DC++ sau pe ODC, la liber”

25 oct 2014 735 afisari
Un INSIDER descrie REŢEAUA subterană a strângerii de semnături. „Am găsit o bază de date cu toate persoanele din Bucureşti. Era pe DC++ sau pe ODC, la liber”

Munţi de hârtie au fost puşi de candidaţi la picioarele scărilor de la Sala Palatului, la Biroul Electoral Central. 7.021.660 de semnături de susţinere, în spatele a 14 oameni, au fost aduse, mai ales de partide, fie ca mesaj de forţă, fie ca bilet de intrare într-un no man’s land în care sume imense de bani se învârt, fiind doar parţial verificate – campania electorală. Dacă, aşa cum scrie în lege, fiecare susţinător a semnat o singură dată, pentru un singur candidat, 40% dintre cei cu drept de vot azi şi-au asumat deschis un astfel de demers. Ar fi 77% din cei care vin, de regulă la vot. Dincolo de numărul real de susţinători ai prezidenţiabililor, o cheltuială de 2 lei pe semnătură, de 50.000 de euro la fiecare 100.000 de semnături, aşa cum calculează un fost candidat în alegeri, trece pe lângă orice bilanţ financiar de campanie. Pentru că legea trimite AEP să controleze doar cheltuielile făcute după 3 octombrie, ziua în care a început oficial campania electorală. Or, semnăturile se strâng cu mult înainte. Mare parte din decont îl face însă statul, printr-o metodă patentată de partidele mari pe care un insider de campanie o descrie detaliat, pentru Gândul: „Celor implicaţi în strângerea de semnături li se promite, de regulă, că vor fi puşi în secţii în ziua votului. Legal, partidul poate să aibă un singur om pe secţie, dar un partid mare cumpără şi locurile alocate unui partid mic”. În indemnizaţiile celor 130.000 de membri politici ai secţiilor de votare se varsă 10 milioane de euro la alegerile prezidenţiale din acest an. Sunt câte 2 euro din partea fiecărui salariat din România. În seria „Tu ştii ce mai fac banii tăi?”, Gândul descrie astăzi cum arată, dinăuntru, morişca recompensării cu bani de la stat a „voluntarilor” de campanie, cât costă un astfel de voluntar pe piaţa liberă şi cum pot ajunge, în vrafurile de hârtie strânse la BEC ca semnături de susţinere, informaţii din baze de date găsite la liber, pe reţele de partajare a fişierelor.

Pentru unii, campaniile electorale sunt fabrici de bani. Pentru alţii, de iluzii. Nicu e printre cei din urmă. A intrat prima dată în partid, la 19 ani, cu certitudinea oamenilor tineri, că vor schimba lumea, mână în mână, din corturile în care strângeau febril, în 2005, la câteva luni după majorat, pături şi alimente pentru satele inundate. Sacii de haine au ajuns însă să putrezească în depozite, iar în mâine celor care i-au adunat voluntar, cu gândul că iată, partidul întoarce odată şi odată, un bine celor care l-au urcat la putere, au ajuns vrafuri de afişe de lipit în campanii, norme de semnături şi de inşi fără chip, dar buni de ţinut pancarte la miting. „Opt ani am rămas prins în sistem”, socoteşte calm omul acesta încă tânăr, ca într-o trezire care s-a produs la timp, după un şir de campanii electorale ca nişte culoare insalubre în care orice se poate face şi desface fără urme.

Nu are încă 30 de ani. A văzut însă pe dinăutru Sistemul, acest no man’s land pe care mi-l aşază în faţă în cuvinte fireşti, neîntortocheate, departe de discursul politicienilor versaţi. Cu rucsacul pus deoparte, îl disecă rece, ca un chirurg la finalul unei operaţii nereuşite, dator însă le deschidă ochii altor naivi care şi-ar mai dori să o încerce.

Cum se strâng în realitate milioanele de semnături cu care bravează candidaţii? „Pentru fiecare filă se dau, în general, 5 lei. Poţi să le dai mai departe cu 3 lei, poţi să le strângi pe bune sau poţi stai în pat şi să le dictezi dintr-o bază de date: Marinescu Ion, strada Florilor... Cine să le verifice?! Celor implicaţi li se promite, de regulă, că vor fi puşi în secţii în ziua votului. Partidul poate să aibă singur om pe secţie, dar un partid mare cumpără şi locurile alocate unui partid mic”, răspunde fără ocolişuri la întrebări directe. Acolo unde totul se tranzacţionează, atunci când nu vin direct de la buget, banii vin ... „E foarte greu de spus exact de unde. Vin de sus”. Sus e un soare înşelător, de toamnă. Iar la fântâni, la Universitate, unde stăm, doar candidaţi supradimensionaţi se caţără astăzi pe stâlpi.

Reţeaua. „E plin de studenţi care ar face orice pentru 3 lei"

În opt ani, a trecut prin două partide mari. PDL a fost primul, PNL al doilea. „După o perioadă de voluntariat, am obţinut o funcţie în organizaţia de tineret, am ajutat la strângerea semnăturilor, am fost implicat în campanii, am lipit afişe, am fost membru în secţiile de votare”. Trepte spre nicărieri, dacă nu eşti fiu, nepot, fin. Până să o înţeleagă, Nicu a făcut însă tot ce i-a cerut partidul. Campanii la rând a strâns semnături. Reţeta, mereu aceeaşi: „În partide, semnăturile se strâng prin organizaţiile de tineret şi prin cele de pensionari. Vine şeful şi spune că ai de strâns atât. Apoi le împarţi pe sectoare, pe secţii de votare şi, la final, pe câţi oameni ai”.

O dată configurată „reţeaua”, se scot şi banii. „Pentru fiecare listă de semnături se dau, în general, 5 lei. Se merge pe ideea că ai un buget în organizaţia de sector şi din bugetul ăsta trebuie să strângi atâtea semnături. Cum te descurci, e treaba ta. Ori găseşti voluntari adevăraţi, ori cu cei 5 lei mergi în Regie şi le spui unora «Uite, îţi dau 3 lei pe fiecare pagină, cum faci, te priveşte». Ei se duc la alţii şi le dau şi mai puţin. În Moxa, în Regie, e plin de studenţi care ar face orice pentru 3 lei”. O spune resemnat, fără trufie, ca pe un adevăr trist ce nu mai trebuie demonstrat.

Că unii le strâng pe bune, e adevărat. Chiar şi atunci, „toţi semnează pentru toţi; nu ai cum să verifici dacă o semnătură apare mai mult de o singură dată”.

La capătul firului, plata ajunge să fie însă de 1 leu pentru o filă, bani în faţa cărora rigorile unei legi par un pamflet de cămin. „Să strângi 10-15 semnături pentru 1 leu şi să o faci şi ca la carte, să nu semneze nimeni pentru doi candidaţi... Nu ştiu cine face asta. La fel de bine, poţi să stai în pat şi să le dictezi dintr-o bază de date: Marinescu Ion, strada Florilor... Cine să le verifice?”


Foto: Octav Ganea// Mediafax Foto

Munţi de hârtie au ajuns, totuşi, la BEC. 14 candidaţi au răsturnat în faţa scrărilor Sălii Palatului 7.021.660 de semnături. Klaus Iohannis - 2.210.000. Victor Ponta - 2.195.357. Elena Udrea - 381.902. Teodor Meleşcanu - 364.840. Monica Macovei - 328.745. Călin Popescu Tăriceanu - 279.160. Kelemen Hunor - 265.670. William Brînză - 253.858, Gheorghe Funar - 239.606. Dan Diaconescu - 237.230, Constantin Rotaru - 235.268. Corneliu Vadim Tudor - 226.815. Szilagyi Zsolt - 217.369. Mircea Amariţei - 215.840. 1.003.094 de file.

De la masa celor care le validează, Marian Muhuleţ, vicepreşedintele BEC, se scuză, cu legea în mână:  „Având la dispoziţie doar 48 de ore pentru a verifica un minimum de 200.000 de semnături, noi nu ne putem pronunţa pe calitatea respectivelor semnături, dacă sunt semnate toate 200.000 de aceeaşi persoană sau sunt semnate de 200.000 de persoane diferite. Noi le verificăm la modul în care ele să respecte condiţiile de formă. Se uită toţi membrii BEC peste dosarele fiecărui candidat, se uită în mare la masa BEC şi se dă o decizie în consecinţă”.

Semnăturile. „Am o bază de date cu toate persoanele din Bucureşti. Era pe ODC, la liber”

În faţa mea, din rucsacul negru, mâna de bărbat acum în toată firea scoate câteva file. Pe hârtii rămase „pe acasă”, în bibliorafturi de carton, se înşiră nume ca la întâmplare. Aflu, dintr-o privire, pe ce stradă şi la ce număr stau, în Bucureşti, Ioana Olesia Lixadru, Costică Stoian şi Sebastiano Toma. Fără să-i cunosc, le ştiu acum şi seriile, şi numerele cărţilor de identitate plus alte câteva amănunte. Pe o singură filă sunt 34 de nume. Pot umple cu ele, pe loc, aproape 5 pagini de semnături, aşa cum le cere BEC.

Nicu o spune fără ocolişuri: „Am găsit  la un moment dat o astfel de bază de date cu toate persoanele din Bucureşti. Era pe DC++ sau pe ODC, la liber (ODC şi DC ++ sunt reţele de partajare a fişierelor prin intermediul cărora se distribuie tuturor utilizatorilor conectaţi la ele prin internet, de multe ori, conţinut piratat: filme, muzică, aplicaţii informatice informatice, baze de date, n.red.). O putea lua toată lumea. Te avertiza, într-adevăr, că dacă o deschizi intri sub incidenţa legii, dar dădeai X şi treceai mai departe”. Strângea atunci semnături pentru Eduard Manole, unul dintre independenţii prezidenţialelor din 2009.

Mi le întinde fără să-mi ceară ceva, ca o demonstraţie, numai, a unui sistem viciat care nici măcar nu se mai oboseşte să treacă altfel în ochii celor care, an de an, îl plătesc. Ar putea, foarte bine, să le vândă. Ar fi,însă, inutil. Partidele au mii, milioane de astfel de file, nu la sediile centrale, dar în verigile de jos. Registrul Agricol, Evidenţa Populaţiei, înainte de a fi securizată, au produs file de semnături iluzorii pe bandă rulantă pe care azi candidaţii le înfăţişează ca trofeu. „Pentru partidele mari, milionul de semnături este etalon”. Aşa era când Nicu a plecat din partid. Aşa e şi acum.

Plata se face, din mână în mână, prin circuite lungi şi încâlcite, în care nu există urme. „Sunt enorm de mulţi bani într-o campanie. E cineva care se ocupă de plată. Ai un lider de echipă. El e în relaţie cu preşedintele filialei de sector şi aşa mai departe, până la centru”. Centrul. Acest puternic impersonal, fără nume şi fără vină.

Tranzacţiile. Partidele cumpără şi vând, statul plăteşte

În stradă, stau încă, înfipte de faţadă în asfalt, corturi care dau trecătorilor iluzia că se se semnează. În burţile lor, se învârt zile la rând, mai ales bătrâni aduşi cu o promisiune. Nicu a văzut mulţi ca ei şi ştie cum se lasă convinşi. „Pe cei mai mulţi îi pun la corturi pentru o sacoşă de ulei şi de făină. Sau le dau nişte bani. De obicei, li se promite, de regulă, că vor fi puşi în secţii în ziua votului. Le promit vreo 400 de lei şi nu le spun că sunt impozabili. Dar chiar dacă rămân cu 200 din cei 400 de lei, unii sunt mulţumiţi. Câţi câştigă banii ăştia într-o singură zi?”

Partidul are însă dreptul, prin lege, la un singur om în secţie. Secţii sunt, de toate, numai 19.000, iar „voluntari” de zeci de ori mai mulţi. Sistemul a găsit însă soluţia. Ca întotdeauna, pe bani: „Într-adevăr, partidul poate să aibă singur om pe secţie. Dar te uiţi la Partidul Ecologist sau la alte partide mici, care nu au candidat sau nu au miză în alegeri şi cumperi locurile din secţii ale acelui partid. În partidele mici, nu există nici oamenii şi nici bugetele pentru a organiza prezenţa pe secţii. Trebuie să acolo o oarecare organizare. Vii de câteva ori la partid, te înscrii pe o listă, faci un fel de dosar, sunt oameni care strâng aceste dosare, care te înscriu în secţii, e o bătaie de cap care depăşeşte capacitatea de organizare a partidelor mici. Şi atunci un partid mare poate să vină să cumpere locurile din secţii alocate unui partid mic. În locul acelor reprezentanţi vor veni alţii de la PSD, PDL, PNL”.


Surs foto: uniţischimbam.ro

Bugetul. 10 milioane de euro, în morişcavoluntariatului” politic

Socotesc, privindu-l, cu cât plăteşte statul promisiunea de partid pe care fostul lui lup tânăr mi-o pune dinainte ca pe o schemă simplă, de mers al trenurilor fără perturbări. Sunt, în noiembrie, 18. 844 de secţii de votare din care 18.550 pe teritoriul României. În fiecare, bugetul plăteşte, prin prefecturi, 7 membri, câte unul de la fiecare partid care şi-a anunţat candidat în alegeri. 130.000 de oameni vor lua câte 65 de lei pe zi, timp de maximum trei zile în primul tur şi maximum două în al doilea. Sunt 325 de lei pentru fiecare, plus încă 10, pe zi, pentru mâncare şi răcoritoare. 42.250.000 de lei, exact 10 milioane de euro, de la stat, intră în morişca recompensării “voluntariatului” politic.


Indemnizaţia membrilor în secţii. Sursa: Extras din HG 705/2014 pentru organizarea alegerilor prezidenţiale.


Indemnizaţia de protocol. Sursa: Extras din HG 705/2014 pentru organizarea alegerilor prezidenţiale.


Bugetul alegerilor. Sursa: Extras din HG 705/2014 pentru organizarea alegerilor prezidenţiale.

Pentru jumătate din aceşti bani, partidele fac între ele tranzacţii obscure. La alegerile din noiembrie, 10 din 14 candidaţi sunt înscrişi de partide sau alianţe politice. Doar două dintre ele, ACL-ul din spatele lui Klaus Iohannis şi Alianţa PSD-PC-UNPR, aliniată cu Victor Ponta, au filiale, deci şi membri, în toate comunele şi oraşele din România. Altele trei, PMP, PP-DD (asociat oricum PSD) şi UDMR au dreptul automat la câte un loc din cele 7, ca partide parlamentare. Dacă nu îl vor, îl pot ceda. Alternativa Socialistă, Partidul Popular Maghiar din Transilvania, Partidul Ecologist Român, Partidul PRODEMO şi Partidul România Mare au înscris candidaţi plecaţi din start fără şanse. Vor avea însă, spre deosebire de independent, locuri în secţii. Locuri de dat.

După 25 de ani de exerciţiu, există şi metoda: cu adeziuni de o zi, membrii partidelor mari trec, până îşi iau indemnizaţia, în cele mici. Apoi revin de unde au plecat.

Piaţa. Preţul la firmele de recrutare este de 2 lei pe semnătură

Trecut printr-o campanie ca independent, la Primărie, Nicuşor Dan ştie, şi el, acelaşi lucru. „Am fost avertizat că eu nu noi avea niciun reprezentant, dar PSD, PDL, PNL vor avea câte 2-3 în fiecare secţie”. Mai ştie că a strânge mai mult de câteva zeci de mii de semnături într-o lună, fără o reţea plătită de colectori, e o poveste.  

„În alegerile din 2012, e adevărat, cu o notorietate mai mică, am reuşit să strângem 53.000 de semnături şi a fost foarte greu, foarte greu. Şi în ultimele momente, în disperare - pentru că 10.000 au venit în ultima zi şi 5.000 în penultima zi, deci până în ultimul moment am stat cu emoţia că nu le vom strânge – am testat piaţa să vedem cât ar costa şi preţul este de 2 lei pe semnătură. Nu să plăteşti omul care semnează, ci să plăteşti colectorul”, spune fostul candidat la Primăria Generală. Cum ajungă să dai cei 2 lei cu factură? „Aceşti colectori plătiţi îi găseşti la firme de recrutare.  Sunt firme specializate care angajează în general tineri cu facultate pe post de hostess, pe posturi din acestea de oameni inteligenţi, pentru o zi. Te duci la firme specializate pentru tipul acesta de activitate şi ei îţi dau 20-30 de oameni într-o zi”.

Tentat să candideze şi la prezidenţiale, „nu pentru a câştiga, ci pentru a aduce nişte idei în spaţiul public”, Nicuşor Dan s-a oprit în faţa celor 100.000 de euro ca minim necesar. „În plus, mai trebuie să ai corturi, tricouri, materiale promoţionale şi un aparat central care centralizează semnăturile. La noi erau cam 5 persoane, voluntari, care stăteau noaptea, numărau şi vedeau cam câte mai au o problemă. Dacă e să plăteşti acest aparat, te costă destul de mult. Acum, dacă ar fi fost uşor şi n-ar fi trebuit să mă rog de mulţi oameni pentru un gest simbolic, aş fi făcut-o. Dacă ar fi fost 10.000 de semnături, aş fi candidat la preşedinţie”, spune el.

Milioanele de semnături întăresc partidele şi alungă independenţii. La alternativă, puţini sunt dispuşi să se gândească măcar.   „Nu mă dau specialist, dar cred că există varianta electronică, pe cheltuiala statului, dar aici trebuie să vedem cât costă softul. Sau, dacă ai predefinite căsuţele în rubrica de serie şi număr de carte de identitate, există aparate care să ştie să-ţi citească şi să compare cu o bază de date predefinită”, se încred, încă, cei ca Nicuşor Dan în decidenţi fără nume care ar lua în calcul aşa ceva.

Există însă şi alte căi. Simple şi fără costuri: „În primul rând, ar trebui să fie publice, ca oricine să poată verifica dacă apare ca semnatar fără să fi semnat”, spune fostul candidat, convins că "oricât ar fi de bine intenţionat, nu poate un singur om al unui partid, reprezentant în BEC, să le verifice verifice".

Până la softuri şi semnături electronice, România se validează ochiometric. Câţiva ar schimba legea. Ei nu sunt însă, nici deputaţi, nici senatori, iar societatea civilă e auzită, la rându-i, prin sondaj. "Între a avea oameni de calitate care nu pot să acceadă şi a avea 100 de nebuni care candidează, eu prefer a doua variantă", calculează, matematic, Nicuşor Dan. Partidele nu vor însă "100 de nebuni" să le sufle în ceafă.


Sursa foto: stirigiurgiu.ro

 

 

 

 

Alte articole recomandate

Comentarii