•  

    VREAU

    Vreau. Un singur cuvânt care poate face o viaţă. Pune-l oriunde şi poate ridica o lume.

    Vreau să cresc, să visez, să aleg.

    Dacă spui acum aceste trei lucruri simple, cine aude vocea ta?

    Ai vrut libertate şi ţi-au dat linişte. Liniştea lor. Ai vrut schimbare şi ţi-au dat oamenii. Oamenii lor. Ai vrut să trăieşti bine şi ţi-au spus bine. Binele lor.

    Au trecut 25 de ani, iar viaţa ta a ajuns viitorul lor.

    După 25 de ani, îţi vor cere din nou să speri.

    Azi, poţi să ieşi din rând. Să le faci o surpriză. Să nu mai aştepţi. Să nu te mai plângi. Să le spui în faţă: vreau să-mi iau viaţa înapoi.

    E simplu: azi, eu vreau să fiu preşedinte. Azi, eu ştiu ce vreau. Şi nu sunt singur. Azi, în România mea, te vreau şi pe tine preşedinte. Eu, tu, noi avem azi puterea. Alege! Fă-ţi ziua de mâine mai fericită decât ziua de azi.

    Vreau. Un singur cuvânt care poate face o viaţă. Pune-l oriunde şi poate ridica o lume. Vreau.

Cu Gândul la România

Noi, cerşetorii de voturi de la Paris, vă mai spunem un singur lucru

15 nov 2015 46 afisari
Noi, cerşetorii de voturi de la Paris, vă mai spunem un singur lucru

Eva Ferriere, tânăra din România care în urmă cu două săptămâni trimitea o scrisoare impresionantă către gândul, revine cu o nouă relatare despre felul în care au fost umiliţi, şi în turul doi, românii care au vrut să voteze la Paris. Mesajul ei este o scrisoare deschisă adresată guvernanţilor din România care, prin modul în care au organizat aceste alegeri, le-au răpit celor din diaspora ceea ce Eva numeşte ultima fărâmă de demnitate: "Nu vă mulţumesc că am votat, nu vă mulţumesc că aţi lăsat în ochii francezilor impresia că suntem o lume a treia disperată. (...) Aţi înfipt cuţitul şi mai adânc în spatele meu care poartă de şase ani, de când am plecat din România, crucea această a unui popor de cerşetori, de transfugi, de oameni fără ţara şi fără viitor", scrie Ferriere. În ciuda tuturor acestor umilinţe, românca identifică în ADN-ul conaţionalilor săi, aflaţi asemeni ei la cozi în Londra, Viena, Munchen, ori Torino, o genă specială: "Nu suntem un popr de victime. Suntem un popor de încăpăţânaţi, de oameni care nu abandonează, care au un cromozom în plus, cromozomul frigului şi al foamei prins în lanţul genetic după ani de întuneric. La asta poate nu v-aţi gândit, că nu am uitat şi încă mai ştim să stăm în frig", scrie gândul.info.
 

Publicăm mai jos scrisoarea integrală a Evei Ferriere:

„Vă scriu tot eu, cea care v-a transmis pe 2 noiembrie cum noi am stat cinci ore la coadă să "fraudăm" votul pentru alegerile prezidenţiale. Şi îmi amintesc cât de revoltată am fost să stau 5 ore în faţă ambasadei şi cum v-am invitat să veniţi numeroşi, şi în turul doi,  încărcaţi cu apa, hrană şi truse de prim ajutor.

Ieri, pe 16 noiembrie, m-am întors pe 123 rue Saint Dominique, unde se află ambasada României la Paris, pentru a vota din nou. Doar că de data asta am ajus la 8 dimineaţă, nu la oră 14h00, dragii mei critici, împreună cu o prietenă şi pregătită psihic să înfrunt ce este mai rău. Dar nu am îndrăznit să îmi imaginez că răul nu are limite, este incomensurabil. De această dată vremea a fost rea, multă ploaie măruntă şi pătrunzătoare, nesfârşită şi rece pe care o simţi în os. Ploaie intermitentă care se opreşte că să reînceapă, undeva pe la orele 14h00. Da, pentru că la orele 14h00 eram încă la rând, şi la 16h00, şi la 18h00.  La orele 18h00, după 10 ore de infern, de buluceală, frig, foame şi panică, coate în ficat şi picioare în bălţi până la glezna, degetele mele  nu mai răspund niciunei comenzi, am buzele îngheţate... Dar ochii ...ochii văd portă ambasadei care îmi râde a pagubă, mă invită să intru, larg deschisă, dar nu pot, sunt prizonieră unei mase compacte. Deja nu mai vorbim de coadă ci de o adunare amorfă, lată cât tot trotoarul, stau că o sardină şi aştept să mă împingă cei din spate înăuntru. Oamenii plâng, o femeie se simte rău, e scoasă din rând, altă plânge în hohote isterice, incontrolabile, moment în care un jandarm o trage cu toată forţa lui înăuntru spre culoarul salvator care duce spre curte, spre ştampilă, spre vot, spre dreptul ei la libertate. 

 La 18h40 ajung în sfârşit, în faţă, dar masa atât de compactă nu mă ajută să întru, mă împing din stânga în dreapta, nu pot să trec de coloana de jandarmi, unul din jandarmi mă ia de mână, o mână udă şi rece, mă extrage din mulţime şi mă împinge în curtea ambasadei, cu ochi goi, neputicioşi şi nedumeriţi. 

Odată înăuntru mi se controlează actele şi declaraţia. Apoi reuşesc să intru în cabină 1, prima din cele 7, singurele amplasate în ambasada României. 

 La 18h45 am votat şi am ieşit, împreună cu prietena mea deznădăjduită, din acest coşmar, tremurând şi cu un gust teribil de amar.

 DUPĂ UNSPREZECE ORE !!! 

Ne-aţi făcut de râs ! Ne-aţi furat ultima fărâmă de demnitate în ochii celor printre care trăim de ani de zile în Paris. Care s-au obişnuit să ne vadă cerşind. Să vadă români cerşind la metrou, la Louvre, la Eiffel, cerşind peste tot, cu mână întinsă în frig. Acum ne-aţi umilit, ne-aţi batjocorit, ne-aţi reamintit ce înseamnă foamea, ce înseamnă să nu ieşi din coadă care îţi aduce un litru de ulei pe raţie. Cum să ieşim să bem un ceai cald ? Să ne pierdem rândul adjudecat în urmă cu cinci, opt sau zece ore?

Ne-aţi sfidat, ne-aţi îmbolnăvit, ne-aţi strivit. Cu zâmbetul pe buze şi cu invitaţia de a merge la Nancy, cel mai apropiat centru de vot, la distanţă de 1h45 de TGV, acel tren rapid care te duce cu viteză luminii către ce? Către umilinţă ? Către deznădejde ? Înfruntând neşansă de a găsi un bilet în ultimul moment. Nu, nu plecăm de aici, aici stăm, suntem din Paris sau veniţi din alte oraşe, aşezaţi cu încredere la cozi (cozi, da, că mai e una şi la Consulatul României)  încă de la ora 7 dimineaţă. 

Ieri am arătat lumii cât de mulţi şi uniţi suntem la Paris, la Viena, la Londra, la Munchen şi peste tot în lume unde românii au ieşit din casă uneori şi cu douăsprezece ore înainte de ora deschiderii urnelor. Nu vă mulţumesc că am votat, nu vă mulţumesc că aţi lăsat în ochii francezilor impresia că suntem o lume a treia disperată.

Aţi înfipt cuţitul şi mai adânc în spatele meu care poartă de şase ani, de când am plecat din România, crucea această a unui popor de cerşetori, de transfugi, de oameni fără ţara şi fără viitor. Suntem mulţi aici, câtă frunză şi iarbă, unii veniţi ca mine prin căsătorie, alţii la studii, alţii cu un contract mai bun, alţii cu un contract prost dar mai bun, oricum, decât ar speră să obţină "acasă". Şi cu toţii am cerşit, pe 123 rue Saint Dominique. Dacă mai există vreo urmă de îndoială în ochii francezilor care ne cunosc, care ne stimează după ani grei în care am luptat să îi convingem că suntem oameni cinstiţi şi muncitori, ieri le-aţi reamintit VOI că suntem capabili să cerşim. 

Dar ştiţi ce? Noi suntem, poate, un popor de oameni capabili să cerşească, poate o altă naţie ar fi renunţat la acea coadă de unsprezece ore. Dar nu suntem un popor de victime. Suntem un popor de încăpăţânaţi, de oameni care nu abandonează, care au un cromozom în plus, cromozomul frigului şi al foamei prins în lanţul genetic după ani de întuneric. La asta poate nu v-aţi gândit, că nu am uitat şi încă ştim să stăm în frig. 

Francezul care m-a privit în ochi probabil nu a înţeles nimic, se uită cu milă, ar fi vrut să mă ajute dar nu ştia cum. "Am ordin să intraţi doar câte zece", mi-a spus el. Dar ştiţi ce? El m-a ajutat, m-a luat de mână şi m-a împins inantru, apoi mi-a zâmbit, înţelegător, şi m-a felicitat din ochi pentru ceva ce neamul lui încă speră să mai aibă: solidaritate şi motivaţie! Pentru el, eu nu sunt o cerşetoare. Aşa cum am rămas în ochii trecătorilor nedumeriţi şi enervaţi că le-am blocat traficul. Pentru el eu sunt o luptătoare. Şi asta, dragi organizatori ai votului la prezidenţiale 2014, nu mi-aţi putut fura !!!! 

Nu eu m-am făcut de râs, VOI v-aţi făcut de râs. V-aţi arătat neputinţa de a ne ajuta. Aţi pierdut voi dreptul de a mă privi în ochi şi de a îmi spune că "diaspora a votat, nu sunt probleme". Eu am fost acolo şi diaspora nu a votat atât cât ar fi vrut, a stat unsprezece, douasprezcece ore că să plece iar cu buza umflată. Eu am fost acolo, am filmat şi asistat la un festival al disperării. Oameni care s-au aşezat pe trotoarul paralel şi au urlat "Vrem să votăm!". Şi pentru asta eu ce să vă urez ?! Că tot v-aţi făcut de râs, vă urez un călduros: Să va fie ruşine!!!

(Pas) A bientot!"

Eva Ferriere are 37 de ani şi este fotograf profesionist la Paris. A absolvit Universitatea Bucureşti, Facultatea de Litere şi are un masterat în managementul afacerilor la Ecole de Management, Strasbourg.

Alte articole recomandate

Comentarii