•  

    VREAU

    Vreau. Un singur cuvânt care poate face o viaţă. Pune-l oriunde şi poate ridica o lume.

    Vreau să cresc, să visez, să aleg.

    Dacă spui acum aceste trei lucruri simple, cine aude vocea ta?

    Ai vrut libertate şi ţi-au dat linişte. Liniştea lor. Ai vrut schimbare şi ţi-au dat oamenii. Oamenii lor. Ai vrut să trăieşti bine şi ţi-au spus bine. Binele lor.

    Au trecut 25 de ani, iar viaţa ta a ajuns viitorul lor.

    După 25 de ani, îţi vor cere din nou să speri.

    Azi, poţi să ieşi din rând. Să le faci o surpriză. Să nu mai aştepţi. Să nu te mai plângi. Să le spui în faţă: vreau să-mi iau viaţa înapoi.

    E simplu: azi, eu vreau să fiu preşedinte. Azi, eu ştiu ce vreau. Şi nu sunt singur. Azi, în România mea, te vreau şi pe tine preşedinte. Eu, tu, noi avem azi puterea. Alege! Fă-ţi ziua de mâine mai fericită decât ziua de azi.

    Vreau. Un singur cuvânt care poate face o viaţă. Pune-l oriunde şi poate ridica o lume. Vreau.

Cu Gândul la România

1 DECEMBRIE. Mesajul unei tinere românce din Paris: „Acum e momentul să ne facem cunoscute visele şi să le transformăm în realitate"

1 dec 2014 257 afisari
1 DECEMBRIE. Mesajul unei tinere românce din Paris: „Acum e momentul să ne facem cunoscute visele şi să le transformăm în realitate

La două săptămâni de la anunţarea numelui preşedintelui ales România se vede altfel, crede Cristina Chiş. „Cred că ne pasă din nou. Simt că, în pofida faptului ca ne este în continuare greaţă de politicieni greata şi că a urmări ce se întâmplă pe plan politic în România este dezolant, vrem să vedem ce se întâmplă. Suntem mai pregătiţi să urmărim şi ştim cum să îi faultăm atunci când greşesc”, susţine tânăra.

„Este momentul să spunem clasei politice că noi suntem cei care conducem ţara”

„Ar fi fatal pentru naţiune să trecem cu vederea importanţa trezirii de acum. Acum este momentul să spunem ceea ce ne dorim, să ne facem cunoscute visele şi să transformam în realitate promisiunile democraţiei! Acum este momentul să spunem clasei politice că noi suntem cei care conducem ţara”, mai adaugă ea.

Acesta este spiritul în care, de Ziua Naţională, Cristina Chiş le transmite românilor un mesaj: „1 Decembrie ar simboliza unirea românilor din 1918. Au trecut aproape 100 de ani de atunci – haideţi să ne mai unim o dată! Să ne unim forţele pentru a transforma împreună România de azi în România pe care ne-o dorim. Am văzut cu toţii că doar uniţi am putut învinge! Să nu aşteptăm următoarea nenorocire ca să o facem. Haideţi să ne unim pentru România. Acum!”.

Iar României, o scrisoare:

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?

Peste o luna, se împlinesc 25 de ani de la momentul la care generaţia părinţilor mei te-au pus în rândul statelor care garantează şi respectă drepturile fundamentale ale omului. Trăim în umbra celor care dansau atunci pe străzi şi simteau, pentru prima dată, libertatea în fiecare respiraţie.

Acum, libertatea este privită ca un dar, pe care îl uiţi pe un sertar până când cineva încearca să ţi-l fure. După 25 de ani, viaţa românului este încă încriptată de griul neputinţei şi legată de lanţuri de nepăsare. Trăim pe o insulă a sărăciei într-un ocean de deznădejde. Refuz să cred că asta e tot ce putem face împreună.

Îmi spun: Te plac aşa cum eşti. Mă placi aşa cum sunt. Dar ce ar fi dacă ne-am iubi ? 

Închid ochii şi îmi las privirea să zburde fara limite imaginându-te în viitor, atât de curată, grasă şi frumoasă încât mă simt ca Alice în Ţara Minunilor.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Nu vom mai trăi în schiţe de-ale lui Caragiale. Scrisoarea nu e pierdută şi domnul Goe nu este obraznic. La metrou, lumea nu se împinge. Străzile, apele şi pădurile sunt curate. Modelele noastre nu mai sunt Antonio din telenovele, Ghiţă din manele sau Onta bogătaşul. Ne vom uita, în schimb, cu admiratie şi respect spre părinţii şi bunicii noştri, profesori şi învăţatori, artişti şi scriitori.

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Visez că într-o zi nu o să ne mai împărţim terenurile şi resursele la străini. Nu mai stăm la poveşti în faţa porţii, ci mergem să ne lucrăm pământul aşa cum au făcut bunicii noştri şi străbunicii noştri, doar că vom şti cum să folosim câteva badget-uri în plus. Nu mai suntem leneşi stând acasa pe banii altora, ci ne luam viaţa în mâini şi dacă nu ne găsim de lucru, ne facem.

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Sunt atât de multe evenimente frumoase încât să nu mai ştii pe care să îl alegi. Nu îmi mai fie frică să mă îmbolnăvesc în România. Medicii buni nu mai pleacă din tara şi medicamentele sunt accesibile. Nu mai mâncăm de parca ne-ar fi teamă că se termină, ci mâncăm sănătos şi gustos. Facem sport şi trăim mai mult. Voluntariatul a devenit o activitate cool şi nu o chestie făcută de fraierii care au prea mult timp.

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Multe şcoli, transformate din prea multele biserici, unde copiii vin să înveţe despre viaţă. Cum să răspunda provocărilor ei, dar şi cum să admire frumuseţea în diversitate. Părintii vin la scoala şi se consultă cu profesorii pentru a crea un viitor mai bun copiilor lor.

Într-o zi, o să încetam să ne dorim să lucrăm cu toţii în banci şi să ne îmbrăcăm la costum. În loc, visăm să devenim tâmplari, olari şi meştesugari. Nu mai suntem nevoiţi să plecam din ţară şi să ne părăsim copiii. Ne creem propria muncă şi propriul ban cu mâna noastră. Şi nu numai banii contează. Nu doar asta ţine. În cartier nu mai trebuie să fii prea băiat-băiat, să stai drept, să nu laşi capul plecat.

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Prietenii mei programatori nu mai acceptă salarii de 10 ori mai mici decât în Vest, ci devin concurenţi firmelor care îi angajau. Spiritul antreprenorial să fie încurajat încă de pe băncile şcolii. Nu mai este nevoie să dai caşcavalul ca firma ta să fie de succes, iar taxele sunt acceptabile şi acceptate de oricine.
Cei promovaţi nu mai sunt doar cei care au gura mare sau ştiu să facă politică în companie, ci cei care ştiu să încurajeze o echipă înspre un viitor mai bun.

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Visez ca femeile din România să îşi facă propriile afaceri, să acceadă la posturi de conducere şi să le arate tuturor un alt stil de leadership. Ele nu vor mai simţi nevoia să atragă atenţia prin machiaj şi îmbrăcăminte, ci se vor simţi frumoase, aşa cum sunt. Bărbaţii să nu se mai aştepte ca friptura să fie gătită când ajung acasă şi covorul aspirat. Preotul nu va mai spune la slujba cununiei femeia să se teamă de bărbat sau femeile să se supună bărbaţilor lor, pentru că bărbatul este cap femeii, ci amândoi vor fi şi se vor considera egali în tot, în toate şi în faţa tuturor.

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Dulce Românie, visez. Visez că într-o zi ne vom iubi. Sunt destui care vor să ne pună la uşa iubirii zăvor, să pună cătuşe cuvântului dor. De aceea, Românio, voi păstra această promisiune de amor ascus. O voi reciti, probabil cu lacrimi în ochi, după ce vom fi sângerat din toata voinţa noastră înspre această transformare. Şi îmi voi spune: fată dragă,  nu fi tristă, fiindcă e păcat, fără efort şi lacrimi nu există succes adevarat.”

Cristina Chiş: „Parcă ieri debarcam la Paris şi plângeam pentru că, după mai puţin de oră de la aterizare, îmi furaseră portofelul”

Cristina Chiş este originară din Cluj, însă locuieşte la Paris din anul 2011. A ajuns acolo graţie programului de schimb de experienţă a AIESEC (Association internationale des étudiants en sciences économiques et commerciales), din care făcea parte încă din 2006, a povestit ea într-un interviu acordat gândul.

Franţa nu i-a fost însă tocmai prietenoasă la început: „Parcă ieri debarcam la Paris şi plângeam pentru că, după mai puţin de oră de la aterizare, îmi furaseră portofelul cu cei 1.000 de euro, pe care părinţii mi-i dăduseră pentru a mă descurca în prima lună”, îşi aminteşte Cristina. „Primii trei ani în Paris au fost cei mai grei şi mai plini de nesiguranţă pe care i-am trăit până acum. Nu reuşeam să obţin un contrat pe durată nederminata şi asta din mai multe motive: pentru că până pe 1 ianuarie 2014 românii aveau nevoie de un permis de muncă - care era dificil de obţinut; toate firmele care mă selectau şi aflau de acest lucru renunţau la candidatura mee -, dar şi pentru că diplomele din România nu sunt comparabile sau nu sunt bine văzute faţă de cele din Franţa”, a explicat ea.

Cum însă nu i-a trecut prin cap să renunţe, rezultatele au apărut şi ele în cele din urmă. Acum, clujeanca are deja peste un an vechime în departamentul de resurse umane din cadrul „Etablissement français du sang”, instituţie de stat care se ocupă cu colectarea şi prelucrarea sângelui de la donatori: „E amuzant de fiecare dată când spun că sunt româncă, din Transilvania, şi lucrez la serviciul de sânge”, glumeşte ea.

Pe lângă jobul de zi cu zi, Cristina s-a implicat şi în activitatea Ligii Studenţilor Români în stăinătate (LSRS), susţine traininguri la Toastmasters Paris, iar o dată pe săptămână meditează o fetiţă de 12 ani cu probleme la matematică, în cadrul asociaţiei Proxité.

FOTO: Facebook//Cristina Chiş

Cum a găsit-o prima duminică a alegerilor parlamentare? La coadă, precum miile de români din diasporă.

„Nu îmi venea să cred. Nici acum nu îmi vine să cred ca asta s-a întâmplat”, mărturiseşte ea. „În prima oră de stat la coadă am simţit speranţă. Şi asta pentru că erma mulţi şi veseli şi visători. În a doua oră am simţit incertitudine pentru că nu înţelegem ce se întâmplă. Mai eram câteva sute bune la coadă şi toate calculele ieşeau prost. Ultima oră a fost cea a deznădejdii şi a furiei: cum adică să nu pute vota? La ora 21:00, uşile s-au închis şi jandarmii francezi ne împiedicam să intrăm”, a mai spus tânăra.

„Am învăţat şi am trăit atât de multe, încât am impresia că aş putea scrie o carte”

Începând însă cu seara zilei de 2 noiembrie însă, în Cristina ceva s-a schimbat: „De atunci am visat, gândit şi vorbit doar despre alegerile prezidenţiale din România. Am făcut tot ceea ce simţeam că e posibil în acele momente. Ştiam că nu era nici timp de pierdut şi nici timp de o strategie foarte elaborată. Aşa că am făcut de toate: am organizat împreună cu alţi câţiva prieteni o manifestaţie pe 3 noiembrie, în faţa ambasadei, am postat şi împărtăşit video-uri, poze şi articole cu cele întâmplate, am filmat un video în limba franceză pentru ca cei de aici să fie la curent cu ce se întampla, am semnat petiţii, am creat o pagină unde postam zilnic articole şi noutăţi, am vorbit cu prietenii, cu familia, am făcut afişe pentru manifestaţii, am încercat să calmez oamenii care urmau să mearg la a doua manifestaţie, am participat la mai multe grupuri de iniţiativă, am fost la întalnirea cu ambasada, împreună cu alţi doi prieteni am imaginat un film cu un mesaj puternic – Voci furate, am dat interviuri şi am susţinut orice iniţiativă care avea sens din partea celor ca şi mine”.

Toate eforturile sale nu au rămas însă fără ecou. În duminica celui de-al doilea tur de scrutin, Cristina Chiş a votat. La fel şi alte câteva sute, poate, de români, care cu două săptămâni înainte fuseseră învinşi de sistem.

A fost o lecţie pe care ea a învăţat-o şi din care, acum, trage concluziile şcolăreşte: „Am învăţat şi am trăit atât de multe, încât am impresia că aş putea scrie o carte. Am învăţat bune şi rele”, spune ea. „Din cele bune: am învăţat că nu trebuie să ne mai ascundem şi că trebuie să ne spunem opinia, chiar dacă la început pare a fi una izolată - niciodată nu şti câţi oameni se ascund ca şi tine; am învăţat că dacă alţii te văd că tu ai curajul de a vorbi, vor fi mulţi cei care se vor simţi încurajaţi şi vor face la fel; am învăţat că avem o voce. Din cele rele: am învăţat că ne mobilizam mai mult pentru drame, nenorocire/pierderi, încălcări de drepturi/lege, decât pentru cauze pozitive, de prevenţie şi de proactivitate; am învăţat că prezenţa la vot rămâne totuşi extrem de scăzută”, adaugă Cristina.

Cu toate acestea, de un singur lucru se teme: „că evenimentul va fi tratat ca o excepţie de marea majoritate şi că las-ca-i-bine-şi-aşa, ce-ştii-tu-că-eşti-tânăr-nu-ai-trăit-cât-am-trăit-eu, oricum-ăştia-fac-ce-vor şi oricum-îs-toţi-la-fel vor continua să facă parte din ADN-ul românului”.

Alte articole recomandate

Comentarii